Am regăsit, după ceva ani, o parte din mine scrisă și păstrată frumos aici. A fost cu atât mai mare surpriza mea, când citind cele destăinuite în paginile acestui jurnal modern, mi-am dat seama, că în esență, am rămas aceeași. Deși credeam că timpul m-a schimbat radical, am descoperit că nu a făcut nimic altceva decât să-mi cioplească și să îmi contureze trăsăturile de bază. Am rămas tot eu, cu aceleași dileme existențiale, cu o înclinație crescândă pentru hiper-analize și cu o sete obositoare de a înțelege orice și pe oricine.
Ei bine, măcar timpul astă care a trecut m-a învățat că anumite lucruri nu le poți înțelege, că deși le vezi foarte bine, ochii tăi s-ar putea să nu dețină cheia pentru a le descrifra.
M-am întors aici cu un bagaj mai mare decât cel cu care am plecat, plin cu amintiri, idei, bucurii și greutăți. Am plecat de ceva vreme din gara adolescenței și încă nu am găsit curajul să părăsesc trenul ăsta, poate pentru că știu că o dată coborâtă va trebui să îmi preiau poziția de "om mare". Tocmai din acest motiv m-am hotărât să călătoresc pentru totdeauna. Știu că decizia asta va crea controverse și va naște nelămuriri, știu că, exact ca și acum, lumea nu va știi dacă să mă trateze ca pe un copil sau ca pe un adult. Ei bine, eu mi-am asumat decizia asta pentru că așa sunt eu. Probabil că reacționez puțin mai diferit la stimuli pe care lumea îi tratează după reguli bine stabilite și general valabile. Și de multe ori am făcut lucruri pe care nici eu nu mi le-am putut explica prea bine, dar pe care le-am acceptat pentru că am învățat că ADN-ul unei ființe e mai mult decât o secvență unică de nucleotide, e un mod unic de a gândi și a acționa, care uneori nu poate fi interpretat la nivel macromolecular, ci trebuie despicat în cele mai mici particule și analizat din toate colțurile pentru a-l putea înțelege pe deplin.
Singurul lucru la care nu e nevoie nici măcar de o analiză superficială și pe care l-am constatat, sau poate mai degrabă acceptat, imediat după ce am citit postările mai vechi, e faptul că iubesc într-un mod defectuos. Dar atât de defectuos și greșit, încât, după ce iubirea se stinge, reneg atât de tare sentimentele pe care le-am avut că nici nu-mi mai amintesc că au existat vreodată. Și acum tânjesc destul de mult după momentul ăla de renegare, deși e nesănătos și cu siguranță are multe efecte secundare, pe mine m-a ajutat să trec mai departe și să întorc pagina. M-a ajutat să încep un capitol nou, ba mai mult, o carte nouă, foarte diferită de cea precedentă. Din păcate am mâzgălit atât de tare unele pagini ale cărții celei noi, încât acolo nu se mai poate scrie nimic acum. Și probabil tocmai paginile alea erau cele mai importante și dădeau sens întregii povești.
Cu siguranță le-am mâzgălit împreună, dar greșeală mea a fost mai mare. Ți-am pus pixul în mână de atâtea ori și te-am împins să desenezi forme haotice, încât la un moment dat nu te-ai mai putut opri. Și m-am trezit destul de târziu să îți smulg pixul din mână și să îți arăt cum putem contura lucruri frumoase. Atât de târziu încât nu prea mai avem pagini goale unde să scriem. Și tu oricum ai fost pus deja punct la finalul unui capitol demult încheiat, dar eu încă mai folosesc puncte de suspensie, puncte care doar umplu spațiul și așa puțin rămas, și care nu exprimă nimic.
Și m-am chinuit de atâtea ori să găsesc alte moduri de a explica aceleași lucruri, fără să îmi dau seama că lucrurile astea defapt nu pot fi explicate sau înțelese, ci trebuie simțite. Am căutat explicații incoerente la lucruri evidente, doar ca să ajung la concluzia pe care am vrut-o eu. Asta pentru că defectul meu cel mai mare e că nu pot renunța și nu pot concepe ca lucrurile să fie diferite de cum mi le imaginez eu.
Dar în ultimul timp planetele nu prea s-au mai aliniat, și lucrurile au ieșit exact invers de cum îmi doream.
Și acum îmi adun toate puterile ca să accept înfrângerea și să merg mai departe. Pentru că am cultivat ani la rând timp sentimente pe aceeași bucată de pământ, dar nu am reușit să culeg nimic. Și în situații de genul astă, ceva trebuie schimbat. Și am schimbat tot ce am putut, dar tot nu a răsărit nimic. Și la un moment dat trebuie să îți dai seama și să accepți că încerci în zadar. Că deși bucata aceea de pământ a rodit sub grija altcuiva, tu nu deții secretul pentru a reuși același lucru.
Înfrânt și obosit, trebuie să te împaci cu realitatea. Asta fac și eu acum. Pentru că uneori nu e suficient să îți dorești ceva și nu e suficient nici să lupți să îl câștigi. Uneori, trebuie doar să mai aștepți.
