Kit de supraviețuire

Fiecare dintre noi a bătătorit o anumită cale în goana după colacul de salvare, atunci când lucrurile par să o ia razna. Fugim spre locul acela unde știm că vom găsi consolare și de unde situația nu pare chiar așa dezastruoasă. Căutăm locuri, oameni sau momente din trecut care să ne ajute să depășim obstacolele apărute și care să ne facă agonia mai suportabilă.

Problema e că nu e niciodată sigur că vei găsi un refugiu, și dacă îl găsești nu ai certitudinea că va fi mereu acolo. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri uneori și să ne facă să căutăm echilibrul în propria persoană. Eu am reușit să mă refugiez atât de bine în mine încât foarte rar îmi mai ridic cortina în fața celorlalți. Ascund atât de bine lucrurile care mă deranjează că nici nu le mai simt uneori, și le iau cu mine la drum de parcă am fi cei mai buni prieteni. Nu e cea mai indicată atitudine în momente de criză, dar oarecum te motivează faptul că ești independent emoțional de oricine și orice.

Comunicarea e cheia în majoritatea momentelor, dar asta nu înseamnă că trebuie să se desfășoare între tine și o altă persoană. Atâta timp cât deții secretul unei armonii sănătoase cu propria conștință, ai mari șanse să îi scutești pe ceilalți de diareea verbală care te macină atunci când ești abundat de probleme.

Nu e simplu să îți speli rufele murdare doar cu perdelele trase sau să îți cosi singur rănile, dar s-ar putea să funcționeze.
Ca și la orice altceva, ai nevoie de răbdare și perseverență pentru a reuși.

Înapoi în viitor

Am regăsit, după ceva ani, o parte din mine scrisă și păstrată frumos aici. A fost cu atât mai mare surpriza mea, când citind cele destăinuite în paginile acestui jurnal modern, mi-am dat seama, că în esență, am rămas aceeași. Deși credeam că timpul m-a schimbat radical, am descoperit că nu a făcut nimic altceva decât să-mi cioplească și să îmi contureze trăsăturile de bază. Am rămas tot eu, cu aceleași dileme existențiale, cu o înclinație crescândă pentru hiper-analize și cu o sete obositoare de a înțelege orice și pe oricine.
Ei bine, măcar timpul astă care a trecut m-a învățat că anumite lucruri nu le poți înțelege, că deși le vezi foarte bine, ochii tăi s-ar putea să nu dețină cheia pentru a le descrifra.


M-am întors aici cu un bagaj mai mare decât cel cu care am plecat, plin cu amintiri, idei, bucurii și greutăți. Am plecat de ceva vreme din gara adolescenței și încă nu am găsit curajul să părăsesc trenul ăsta, poate pentru că știu că o dată coborâtă va trebui să îmi preiau poziția de "om mare". Tocmai din acest motiv m-am hotărât să călătoresc pentru totdeauna. Știu că decizia asta va crea controverse și va naște nelămuriri, știu că, exact ca și acum, lumea nu va știi dacă să mă trateze ca pe un copil sau ca pe un adult. Ei bine, eu mi-am asumat decizia asta pentru că așa sunt eu. Probabil că reacționez puțin mai diferit la stimuli pe care lumea îi tratează după reguli bine stabilite și general valabile. Și de multe ori am făcut lucruri pe care nici eu nu mi le-am putut explica prea bine, dar pe care le-am acceptat pentru că am învățat că ADN-ul unei ființe e mai mult decât o secvență unică de nucleotide, e un mod unic de a gândi și a acționa, care uneori nu poate fi interpretat la nivel macromolecular, ci trebuie despicat în cele mai mici particule și analizat din toate colțurile pentru a-l putea înțelege pe deplin.


Singurul lucru la care nu e nevoie nici măcar de o analiză superficială și pe care l-am constatat, sau poate mai degrabă acceptat, imediat după ce am citit postările mai vechi, e faptul că iubesc într-un mod defectuos. Dar atât de defectuos și greșit, încât, după ce iubirea se stinge, reneg atât de tare sentimentele pe care le-am avut că nici nu-mi mai amintesc că au existat vreodată. Și acum tânjesc destul de mult după momentul ăla de renegare, deși e nesănătos și cu siguranță are multe efecte secundare, pe mine m-a ajutat să trec mai departe și să întorc pagina. M-a ajutat să încep un capitol nou, ba mai mult, o carte nouă, foarte diferită de cea precedentă. Din păcate am mâzgălit atât de tare unele pagini ale cărții celei noi, încât acolo nu se mai poate scrie nimic acum. Și probabil tocmai paginile alea erau cele mai importante și dădeau sens întregii povești.
Cu siguranță le-am mâzgălit împreună, dar greșeală mea a fost mai mare. Ți-am pus pixul în mână de atâtea ori și te-am împins să desenezi forme haotice, încât la un moment dat nu te-ai mai putut opri. Și m-am trezit destul de târziu să îți smulg pixul din mână și să îți arăt cum putem contura lucruri frumoase. Atât de târziu încât nu prea mai avem pagini goale unde să scriem. Și tu oricum ai fost pus deja punct la finalul unui capitol demult încheiat, dar eu încă mai folosesc puncte de suspensie, puncte care doar umplu spațiul și așa puțin rămas, și care nu exprimă nimic.


Și m-am chinuit de atâtea ori să găsesc alte moduri de a explica aceleași lucruri, fără să îmi dau seama că lucrurile astea defapt nu pot fi explicate sau înțelese, ci trebuie simțite. Am căutat explicații incoerente la lucruri evidente, doar ca să ajung la concluzia pe care am vrut-o eu. Asta pentru că defectul meu cel mai mare e că nu pot renunța și nu pot concepe ca lucrurile să fie diferite de cum mi le imaginez eu.
Dar în ultimul timp planetele nu prea s-au mai aliniat, și lucrurile au ieșit exact invers de cum îmi doream.
Și acum îmi adun toate puterile ca să accept înfrângerea și să merg mai departe. Pentru că am cultivat ani la rând timp sentimente pe aceeași bucată de pământ, dar nu am reușit să culeg nimic. Și în situații de genul astă, ceva trebuie schimbat. Și am schimbat tot ce am putut, dar tot nu a răsărit nimic. Și la un moment dat trebuie să îți dai seama și să accepți că încerci în zadar. Că deși bucata aceea de pământ a rodit sub grija altcuiva, tu nu deții secretul pentru a reuși același lucru.


Înfrânt și obosit, trebuie să te împaci cu realitatea. Asta fac și eu acum. Pentru că uneori nu e suficient să îți dorești ceva și nu e suficient nici să lupți să îl câștigi. Uneori, trebuie doar să mai aștepți.

"Pentru cei care au pierdut inceputul..."

Intru si eu la numaratoare. Am pierdut inceputul, si nu doar unul.

Sa reformulez : Am pierdut inceputurile. Am uitat de pasiune, am uitat de tandrete, am uitat la ce ora te trezesti si la ce ora adormi. Sau nu mi-a pasat.

Cred ca imi voi accepta tipul uman de superficial aiurit. Si TOTUSI...

TOTUSI... De ce s-ar mai gandi un superficial la inceputuri tocmai cand ajunge spre sfarsit? De ce i-ar mai pasa de trecut daca e superficial si deci prin definitie "NU ii pasa" .

Ma simt ca un om batran, care stie exact cate zile si cate minute mai are pana sa moara... Si care vrea sa faca intr-o secunda toate cate nu le-a facut intr-un an, care isi simte sfarsitul atat de aproape si care are totusi atat de multa pofta de viata.

Daca asta e sentimentul pe care il ai cand esti batran, de acum inainte promit sa dorm mai putin, sa visez mai putin, sa traiesc mai mult, mai multe si mai intens... Nu vreau sa mai simt gustul regretului niciodata... E prea amar si l-am gustat de prea multe ori pana acum.
Ma cuprinde o stare de disperare cand ma gandesc ca urmeaza, destul de curand, un refresh... O perioada a reinventarii personale si a 'depasirii limitelor' . Noi locuri, noi oameni, noi prieteni, tot eu. Si fiecare cu casa lui, fiecare cu invatatul lui, fiecare cu supararile si cu fericirile lui, fiecare cu treaba lui... Si pe cand le vom pune toate la un loc, ca si acum, va veni vremea sa o ia fiecare pe drumul lui. Din nou. Si din nou. E un scenariu periodic, sinusoidal : aceleasi perioade, aceleasi urcusuri, aceleasi coborasuri...

Acum ma aflu in punctul mort, la 0... de unde poti merge inapoi, spre infinit, sau inainte spre infinit.

Si eu inca tot nu m-am hotarat incotro sa o iau...

No Promises .

Baby, you're the one I need tonight
No promises .

In lumea mea ideala nu ne-am face promisiuni... Nu ar exista timp si spatiu. Nu mi-ar pasa cine esti, ce suntem, unde suntem sau cum... stiu ca nu ti-as cere explicatii si nu ti-as da intalnire, pentru ca as stii mereu unde sa te gasesc...
Intr-o lume paralela te-as iubi, si nu pentru ca esti "idolul" meu, ci pentru ca nu ar mai trebui sa imi macin neuronii ca sa inteleg ce gandesti cand iti ineci privirea in umbra mea...


Dar sa nu visez prea departe... Suntem in lumea reala, in care tot ce zici sau faci e atat de incifrat.. decodorul meu e depasit si obosit... Pe cand descifreaza ceva, tu iarasi construiesti decoruri pe care eu nu le inteleg.

Nu pot sa imi dau seama daca suntem prea superficiali, daca suntem prea copii.. Stiu ca mereu mi-am complicat viata singura, de parca ar fi o gena proasta in ADN-ul meu care nu ma lasa sa am un trai linistit si fericit.

Too many words ?
I know.

And what I really know?
Nothing sure.




But still...
i want you
here
tonight
Without promises

--/\------/\----/\--/\---/\---/\--------------------------/\--/\-------------

Hai sa nu mai filosofam si sa nu mai cautam variante de interpretare a fiecarui gest...

La fel ca albul proaspat si infinit ce s-a asternut zilele astea, am nevoie de un infinit de gol, netulburat de nici macar o soapta... ca sa imi resuscitez creierul 'palit' ...

Insomniac

Ce inseamna daca in miez de noapte apuci o carte de pe raft doar pentru ca vrei sa aflii mai multe povesti... Sa le citesti si sa te cufunzi in ele ca sa iti uiti propria "poveste" ... Vreau sa renunt la a imi mai planifica zilele, si cu atat mai putin viata care tot timpul mi-a stricat socotelile. De ce ? Pentru ca e adevarat: nu iti aduc lunile ce iti aduce clipa... Si nu schimba anii ce schimba cateva clipe...
Si daca tot vorbim de socoteli, mi le-am incheiat si eu, dureros ce-i drept.... dar inca sunt copil si mai cred in Mos Craciun si in finaluri fericite. Imprevizibile. Dar fericite.

Si mai cred in prietenie... Si prietene !

Dar in rest, sunt aproape de dunga rosie, sunt epuizata si macinata si Mi-a Ajuns. Vreau sa redevin aceea persoana 'superficiala' pt ca incepe cu " super" si sigur m-ar face sa ma simt mai bine...

Asta e a doua seara din seria 'Nedormit'... Si presimt ca vor mai urma multe.....
So...to be continued . . .

In time .

Am spus azi tare si raspicat ca nu stiu cum as fi supravietuit in alt loc decat cel in care sunt acum... Chiar daca majoritatea dintre noi avem "probleme in paradis", si in unele zile suntem morocanosi si seci,in altele ne invadeaza bucuria si explodam in hohote de ras in fiecare secunda, asta ne face sa fim noi insine... Lucrurile astea ne-au apropiat, cu astea am crescut toti impreuna... Si nu pot spune ca am crescut muult, avem poate vreo doi neuroni in plus, cateva certuri la activ, si multe amintiri confuze, incetosate, cu muzica la maxim si lumina stinsa... si toate astea se vor transforma in povestiri in rama, spuse de altii copiilor ce intra la liceu...
Ni s-a spus si noua ca "sunt cei mai frumosi ani din viata" ... si parca acum ne vad fetele de copii speriati, dar totodata atotstiutori care schitau un total dezacord... "Voi fi cel mai fericit cand se termina!" - stiu ca asta era in gandul fiecaruia dintre noi... Am vrut atat de mult sa ajungem la destinatie, incat nici nu ne-am gandit sa ne oprim si sa privim in jurul nostru. Nu am vrut sa vedem ca bucuriile sunt mai mari daca le impartim si greul nu e atat de greu daca iti intinde cineva o mana de ajutor.
Nu am vrut si nu am putut sa intelegem! E frumos sa fii copil, dar uneori doare atat de mult..
Dar bine ca am crescut anul asta, ne-am facut mari si frumosi. Si ma bucur ca nu am fost perfecti, caci daca am fi fost acum nu mai aveam ce regreta, nu ne mai parea rau pentru toate cate nu le-am facut si care le planuim acum. Si cine stie ce se va alege de planurile si de idealurile noastre, ale fiecaruia.. nu vreau sa ma mai gandesc ca exact acum, dupa ce ne-am incalzit locurile si ne-am integrat perfect se termina. NU

vreau sa cred ca INCA MAI AVEM TIMP ! :)